ORIGINEA ŞI SISTEMELE DE FUNCŢIONARE A AGROTURISMULUI

Un fragment din lucrarea mea de DISERTAŢIE

După cum este cunoscut, cea mai veche modalitate de cazare pentru călătorii din toate timpurile este găzduirea ocazională, dar cu timpul cei plasaţi pe trasee importante, sau in puncte reprezentând etape obligatorii de mers, reuşesc să realizeze o permanentizare a acestei activităţi. În multe cazuri aceste adăposturi au devenit hanuri cu profil mixt (găzduire şi agricultură),iar altele au rămas sub formă de gospodării tradiţionale, care au practicat găzduirea la scară mică.
Această activitate a pierdut mult din importanţă in timpul primului război mondial, iar după aceasta odată cu extinde a modei de a petrece vacanţele la mare sau la munte, pe lângă marile staţiuni montane ce încep să se profileze, se extinde foarte mult sistemul de cazare la ţărani.
Agroturismul la noi în ţară ia amploare în localităţile în care se îndeplinesc următoarele condiţii: un peisaj deosebit, ambient tonic (păduri de brad sau păşuni înalte montane), legături rutiere sigure sau feroviare, fond constructiv de factură foarte bună (adică fond vechi bine întreţinut sau mai bine gândit), asigurarea de către gazdă a alimentaţiei parţiale (mic dejun) sau integrale (trei mese) cu folosirea preponderentă a produselor proprii.
Ca urmare a acestor locuri deosebit de atrăgătoare încep să se contureze in ţară la noi adevărate centre agroturistice ca : Valea Timişului, Valea Teleajenului, valea Buzăului, zona trecătorii Branului, zona Mărginimii Sibiului, zona Ţării Oltului, zona Ţării Domelor, zona Băieşului, zona Abrud, zona defileului Crişului Repede.
Odată cu apariţia acestei cereri se naşte şi necesitate a evoluţiei condiţiilor de cazare din aceste zone, ţinându-se seama de modestele posibilităţi existente în gospodăriile ţăranilor. Pentru ridicarea standardelor de cazare din aceste gospodării se iau următoarele măsuri: întreţinerea mai atentă a caselor, realizarea unor spaţii decomandate, realizarea de construcţii specializate.
De asemenea se realizează o serie de dotări colective la nivelul satelor ca: mici grădini de odihnă, amenajarea de terase pentru promenadă şi amenajarea de puncte pentru popas. Ca orice activitate prosperă şi rentabilă atât pentru gazdă cât şi pentru turişti, aceasta generează un sistem care capătă stabilitate la finele anilor 1930. Ca urmare a acestei dezvoltări pe scară largă, apare necesitatea programării locurilor pe perioade şi număr de persoane, iar o serie de localităţi şi gazde devin deosebit de cunoscute.
În urma izbucnirii celui de-al doilea război mondial activitatea agroturistică a fost curmată brusc, iar după încheierea ostilităţilor România a intrat în sistemul de economie socialistă, aducându-se mari prejudicii acestor întreprinzători. Ulterior această activitate a fost desfiinţată fiind considerată un izvor ilegal de înavuţire, dar totuşi datorită fluxului de turişti ea se practica la "negru" neputându-se beneficia de investiţiile oficiale ale statului în domeniu.
Primul care a adus în atenţie necesitatea reorganizării activităţii de agroturism a fost Radu Rey în lucrarea "Viitor în Carpaţi" (susţinut de Cenaclul Flacăra), deoarece el considera acesta un mijloc de îmbunătăţire a existenţei populaţiei din zonele montane precum şi o cale de oprire a exodului populaţiei de aici prin legarea lor de ocupaţiile tradiţionale, zootehnie şi agricultură montană.



FACTORI CU IMPACT ASUPRA TURISMULUI

Mărimea pieţei turistice este În funcţie de interacţiune a unui ansamblul de factori demografici, economici, psihologiei şi sociali.
Factorii demografiei - turismul este un proces pentru care omul este privit ca individ sau colectivitate.
Factorii economiei - Îşi pun amprenta asupra fenomenelor analizate. Turismul este o activitate pe care o practică în primul rând cei care şi-au asigurat, cel puţin mijloacele de existenţă. Aceasta presupune realizarea unui anumit nivel de trai dincolo de satisfacerea căruia individul poate economisi banii necesari celorlalte nevoi fireşti (dar nu şi indispensabile): odihna, refacerea, culturalizarea. Aceşti factori pot influenţa direct şi indirect promovarea turismului.
Factorii psihologiei - au un rol din ce în ce mai important în promovarea activităţilor de recreere. Dacă elementele de ordin economic sunt indispensabile în asigurarea condiţiilor materiale ale oricărei călătorii, cele psihologice determină nevoia, necesitatea călătoriei, având în vedere presiunea exercitată asupra psihicului uman de către ansamblul de factori ai stressului cotidian, de îndepărtarea treptată a omului de natură, adică de mediul în care acesta a apărut. Tot pe filiera psihologică se manifestă adesea nevoia biologică de refacere a sănătăţii sau cea de evadare din monotonia
zilnică.
Factorii psihologici se manifestă activ şi în timpul desfăşurării călătoriei. Ei impun individului, într-o pondere importantă, dar greu de estimat, tipul de turism şi particularităţile acestuia. Elementul psihologic se erijează astfel într-o condiţionare de primă importanţă a fenomenului turistic.
Factorii sociali - În cadrul acestei categorii, la loc de frunte se situează timpul liber al populaţiei. În funcţie de durata şi perioada desfăşurării sale timpul liber poate apărea în cadrul fiecărei zile, la sfârşitul săptămânii, sărbători şi în perioada afectată concediului sau vacanţelor.
2.3. Tipuri de turism

Relaţia dintre tipurile de turism şi spaţiul geografic este cât se poate de
flexibilă: pe acelaşi teritoriu se pot practica mai multe tipuri de turism.
Considerând că orice structurare În domeniul turistic trebuie să se sprijine pe elementele declanşateare ale fenomenului respectiv, pe nevoia umană de recreere, refacere şi culturalizare În corelaţie cu durata timpului liber, se pun În evidenţă 4 forme majore de turism:
Turism de recreere
Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ )
Turism cultural
Turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii sau de recreere şi informare ).


Turismul în spaţiul rural

Turismul este o activitate economică caracterizată de un ansamblu de bunuri şi servicii oferite persoanelor care iau parte într-o astfel de activitate, numiţi turişti.
Spaţiul rural este cealaltă componentă a produsului turistic.
Pentru a creşte şansele reuşitei turismului, în spaţiul rural, iniţiativa proprie trebuie să se integreze atât într-un plan de dezvoltarea locală cât şi într-unul general.

Tipuri de turism în spaţiul rural

Există o anumită confuzie privind termenii folosiţi uneori pentru a denumi Turismul Rural, dar trebuie făcută o diferenţiere în denumiri distincte cum ar fi: turism verde, turism ecologic, turism de aventură, agroturism etc. care nu sunt definiţii interschimbabile, ci se referă la diferite forme de turism care se desfăşoară în zone rurale.
Turismul rural este un tip de serviciu turistic în zone rurale, de cazare şi servire a mesei, caracterizat printr-o ofertă de servicii localizate în mici centre rurale. Clădirile au capacitate redusă, sunt decorate într-un stil rustic care amintesc de locuintele traditionale. Acesta acordă o atentie specială gastronomiei şi de cele mai multe ori sunt conduse într-un sistem familial.
Turism ecologic, turism în natură. Aceşti termeni sunt folosiţi pentru a denumi acel tip de turism care se desfăşoară în zone naturale cu ridicată valoare ecologică. În mod normal implică faptul ca turistul să aibă un interes enorm pentru acest aspect.
Turism de aventură. turism verde. turism alternativ. Toate acestea sunt folosite cu referire la un gen de turism care utilizează zonele naturale cu caracteristici concrete pentru practicarea unor sporturi "riscante sau de aventură". În acest caz scopul produsului este practicarea sportului.
Agroturism. Necesită zone rurale modificate de om în care sectorul primar (agricultura, creşterea animalelor, activităţi forestiere) este foarte evident. Acest tip de turism include cazare, servicii pentru servirea mesei oferite de un agricultor; aceste activităţi şi veniturile ce se obţin presupun o dedicare totală din partea agricultorului.
Diferenţa dintre agroturism şi turismul rural este aceea că turismul rural necesită un spaţiul rural bine păstrat, cu specificul său rustic dar nu necesită neapărat activităţi în sectorul primar, în timp ce agroturismul necesită neapărat şi activităţile din sectorul primar.
Ca tipuri actuale de turism în spaţiul rural european întâlnim:

A. Turismul rural - este un tip de servicii turistice în zone rurale de cazare şi servire a mesei, caracterizat printr-o ofertă de servicii localizate în mici centre rurale. Clădirile au capacitate redusă, fiind decorate într-un stil rustic. Practicarea turismului rural se face într-un spaţiu bine păstrat cu specificul său rustic dar nu necesită neapărat activităţi în sectorul primar. Turismul rural poate fi de tip:
Rural - situaţie care presupune ca gospodăria gazdă să pună la dispoziţia turiştilor bucătăria proprie urmând ca turiştii să-şi asigure singur prepararea prânzului şi a cinei, de asemenea procurarea majorităţii alimentelor prin reţeaua comercială locală pregătită la rândul ei să facă faţă unor astfel de solicitări;
Gospodărie pensiune - destinate unui grup de 10-20 gospodării apropiate
care practică agroturismul în soluţia de cazare şi mic dejun;
Turism spontan - se referă la circulaţia turistică internă, ocazională, nedirijată, cu rămâneri solitare sau în grupuri restrânse în gospodăriile ţărăneşti pentru scurt timp şi fără pretenţii deosebite în ceea ce priveşte confortul cazării, prepararea mesei sau asigurarea altor servicii.
B. Agroturismul - se desfăşoară în zone rurale puternic modificate de om, în care sectorul primar este cel foarte evident. Include cazare, servicii pentru servirea mesei, oferite de către agricultorii implicaţi în aceasta formă de turism considerată ca o activitate secundară.
La fel ca şi turismul rural, agroturismul este o activitate economică complexă, care pune în evidenţă, printr-un mecanism propriu, circulaţia turistică rurală.
Prin dezvoltarea serviciilor de găzduire şi valorificare a produselor proprii şi locale, agroturismul oferă o soluţie de viitor pentru gospodăriile rurale. El este capabil să valorifice excedentul de cazare existent în gospodăria ţărănească, pregătit şi amenajat special pentru primirea de oaspeţi şi să ofere o serie de activităţi care gravitează în jurul gospodăriei ţărăneşti.
Agroturismul se realizează prin valorificarea cadrului natural, a ofertei şi a diverselor servicii agroturistice în scopul obţinerii de venituri complementare, veniturile de bază provenind din activitatea agricolă.




Oferta strict pentru agroturism

Potrivit datelor statistice, in ţările V.E. un european din 4 î-şi petrece vacanţa la ţară. Există astăzi În ţările V.R aproape 50 de lanţuri de primire a turiştilor în mediul rural.
În multe ţări, ofertele de turism din mediul rural sunt comercializate
sub marca agroturismului.
Se consideră ca activităţi agroturistice următoarele:

Asigurarea cazării sezoniere în clădirile existente, în casele ţăranilor sau pe un spaţiu amenajat ca loc de camping cu tot echipamentul necesar;
Asigurarea alimentelor şi băuturilor de preferinţă preparate din produsele proprii;
Organizarea activităţilor de recreere şi culturale în cadrul fermelor sau în
spaţiul rural aferent.

În general tipurile de cazare sunt distribuite astfel: 60% în case independente şi 40% în casele ţăranilor. Campingul atinge o cincime din oferta totală.
Cazarea în casele ţăranilor este prezentă în regiunile româneşti, iar ospitalitatea este legată direct de serviciile de servire a mesei.
Sistemul legislativ cere ca produsele provenind din ferma proprie să depăşească 10% din cele folosite pentru prepararea mesei, alte 40% trebuie să provină din zona respectivă. În acest fel se garantează complementaritatea acestei activităti.

Iepurele de Cluj – o nouă creaţie biologică autohtonă

În Transilvania, Cluj-Napoca, alături de Uriaşul de Transilvania se pun bazele formării a unei noi rase de iepure de casă (Oryctolagus cuniculus L.).
Avem deosebita plăcere de a prezenta rodul muncii colectivului de cercetare Dr. ing. Botha Miklós (zootehnist), Dr. ing. Hettig Andrea (biotehnolog) şi Dr. biol. Petrescu-Mag I. Valentin (cercetător ştiinţific gradul II), cu speranţa că în viitorul apropiat ni se vor alia şi alţi simpatizanţi, doritori de a continua alături de noi munca începută în vedera creării unei rase de iepure de casă autohtonă denumită ”Iepurele de Cluj” (IC) (Fig. 1.).
Fiind crescător de iepuri de rasă, de mai bine de 10 ani şi datorită pasiunii nemărginite pentru această specie nu m-am putut decide care ar fi rasa preferată, astfel am ajuns a crea o genotecă compusă la momentul de faţă (2012) din 7 rase (Uriaş German Alb, Pestriţ Uriaş German - Fluture Uriaş German, Berbec Francez, Roşu de Burgundia, Californian, Neozeelandez Alb şi nu în ultimul rând Iepure de Cluj).
În 2009 genoteca însuma un număr de 11 rase/varietăţi (Uriaş Gri German, Uriaş German Alb, Pestriţ Uriaş German cu negru, Pestriţ Uriaş German cu albastru, Berbec Francez, Chinchilla Mare, Neozeelandez Alb, Neozeelandez Roşu, Californian, Argintiu German şi Iepure Pitic).
Astfel în 2005, în urma unei împerecheri între Neozelandezi Albi rasă pură am obţinut un exemplar pigmentat (mascul – fondatorul rasei “Iepurele de Cluj”) purtând în zestrea genetică gena răspunzătoare pentru coloritul chinchilla la locusul A, adică gena achi (Fig. 2.). În consecinţă avem de a face cu o mutaţie spontană, a cărei incidenţă în natură este de 1:1 000 000 de cazuri. Din acest raport reiese faptul că avem de a face cu un fenomen extrem de rar.
Actualmente nu există în lume rasă de iepure care să întrunească fenotipul rasei Neozelandez Alb, linia de expoziţie cu coloritul chinchilla.
Printre primele demersuri am împerecheat masculul fondator cu femele din rasa Chinchilla (pentru îmbunătăţirea şi consolidarea culorii) şi femele Neozelandez Alb (pentru păstrarea şi consolidarea fenotipului) creând mai multe linii, iar apoi prin cross-ul dintre linii am început homozigotarea pe culoare şi selecţia riguroasă în vederea formării rasei propriu zise. Formula genetică a culorii Iepurelui de Cluj este: Conform ultimei rectificări a Standardului (2010), de către Asociaţia Europeană, pentru arbitrarea în competiţii de gen a iepurilor de rasă, privind clasificarea acestora în funcţie de greutatea corporală, Iepurele de Cluj se încadrează în categoria raselor de talie medie, cu limita minimă admisă de 3,50 kg şi limita maximă admisă de 5,50 kg. Având în vedere faptul că rasa din care provine, şi anume Neozeelandezul Alb, figurează ca şi principala rasă de iepuri pentru producţia de carne, conturarea şi ameliorarea rasei Iepurele de Cluj va urmării aceleaşi obiective (prolificitate, capacitatea lactantă, instinctul matern, procentul de pui înţărcaţi, număr de pui valorificaţi/femelă, dinamica de creştere, consumul specific de furaje, indicii de sacrificare, rentabilitate).
Mai multe imagini reprezentând Iepurele de Cluj puteti vizualiza la adresa:http://miklosbotha.sunphoto.ro/Rasa_noua_in_formare_-_Iepurele_de_Cluj
Deasemenea există şi o lucrare ştiinţifică publicată în limba engleză (pentru o diseminare maximă) la adresa http://www.abah.bioflux.com.ro/docs/2011.3.42-47.pdf?AdobeSystemsPDFv17=5f545cc3607b63dfb8bd63b0c936874bb7f7882e|1312028686#PDFP care este de fapt prima publicaţie mondială oficială despre "Iepurele de Cluj", şi unde este descris în amănunt protocolul de lucru care s-a aplicat până în momentul faţă.
Autor
Editor Şef Bioflux Society
Dr. ing. Botha Miklós.

Am hotarat sa imi public lucrarea de diploma

Lucrarea mea de diploma o pun la dispozitia studentilor de la facultatea de zootehnie ca indrumar. Pentru a vizualiza si descarca lucrarea accesati linkurile de mai jos. partea 1

partea 2 partea 3

Sisteme de crestere a iepurilor

Primul sistem cel gospodaresc sau extensiv.
Am sa exemplific doar prin imagini.

DETERMINAREA VÂRSTEI

O importanță mare o reprezintă cunoașterea vârstei iepurilor pentru a putea face furajarea și întreținerea diferiențiat pe vârste .
Asfel vom putea obține rezultate deosebite în cea ce priveste dezvoltarea corporală armonioasă și pentru stabilirea tipului de boală care deși asemănătoare ca manifestare,sunt caracteristice numai anumitor etape de vârstă.
În crescătoriile noastre ar trebui să ținem corect și la zi evidențe zootehnice, care să cuprindă date privitoare la ziua nașteri ,rasa,un numar de indentificare unic pentru fiecare individ în parte ,parintii iepurașului ,linia din care provine ,etc.
În numeroase situații insă vârsta iepurelui nu este cunoscută de aceeia trebuie să cunoaștem metodele de determinare a vârstei.
Pentru determinarea vâsrtei iepurilor,se utilizează mai frecvent metode de apreciere după dentiție,la care mai putem adăuga o serie de criteii ajutătoare . Din păcate aceste criterii nu ne pot furniza informații deosebit de precise,ci doar orientative.
Iepurele este un animal care la fătare prezintă atât incisivii,cât și premolarii,o parte din ei schimbându-se pe parcursul vieții.
Formula dentară finală cuprinde un numar de 28 dinți.
I 4/2; C 0/0; P 6/4; M 6/6 =16+12=28 Incisivii superiori au o așezare specifică ceea ce nu rezultă din formulă este faptul ca ei sunt dispuși pe două rânduri cei anteriori sunt permanenți,iar cei posteriori sunt schimbători.
La o săptămână de la fătare,apar incisivii posteriori,care urmează să-i înlocuiască pe cei de lapte,de aceeia există posibilitatea de a gasi la această vârstă 6 incisivi superiori,dispusi pe trei rânduri.
Procesul de înlocuire durează aproximativ 10 zile ,după care doar 4 incisivi superiori.
După 18-21 zile, o să apară premolarii permanenţi,care îi vor inlocui pe cei de lapte.
La vârsta de 3 săptămâni apar și molari, care după 30 zile ajung la înăltimea lor normală.
Vârsta de peste o lună se poate stabili după forma tablei dentare a incisivilor ,care este eliptică până la 6 luni,iar apoi devine ovală până la vârsta de 18 luni,după care primeste o formă ce tinde să devină rotundă.
De precizat este faptul că incisivii au creștere continuă pe tot parcursul vieții specific rozătoarelor,iar tocirea lor se realizează prin roaderea permanentă a obiectelor din jur dar mai ales a furajelor .
Ca o metodă ajutătoare se poate aprecia după culoarea incisivilor ,care au o culoare alb galbuie pană la un an , după un an culoarea devine galben-brun care este din ce în ce mai închisă cu trecerea timpului.
O altă metodă ajutătoare este apreciarea unghilor ,la tineret sunt scurte ,subțiri,elastice și devin cornoase ,tari,curbate , o dată cu îmbătrânirea iepurelui.

MANIPULAREA ŞI CONTENTIA IEPURELUI

După cum se ştie este fricos şi extrem de sensibil şi de aceea manipularea lui trebuie făcută cu mare atenţie ,deoarece atunci când abordăm iepurele cu duritate el caută să se apere devenind uneori agresiv zgârâind chiar muşcând.
În toate cazurile se va manipula cu blândeţe dar ferm şi pe cât posibil aplicând acelaşi procedeu de fiecare dată.
Numeroşi crescători contenţionază iepurii prizându-i de urechi şi tinându-i suspendaţi în aer provocândule dureri foarte foarte mari doarece pavilionul urechi este o regiune bogat vascularizată şi inervată.
Tot atât de neadecvată dar totuşi mai puţin barbară ca precedenta este să ţină iepurele de membrele posteriore cu capul în jos ,animalul poate muri prin sufocare ,întrucât masa inestinală foarte dezvoltată la această specie apasă asupra diafragmei şi plumonilor.
Metoda cea mai indicată este ca iepurele să fie prins cu mâna stângă cât mai aproape de regiunea capului (zona grebănului),susţinându-l de sub abdomen cu mâna dreaptă.

CUNICULTURA

Cunicultura sau creşterea iepurilor reprezintă o ramură a zootehniei, care din păcate la noi în ţară nu este dezvoltată mai deloc,de fapt după 1989 a înregistrat un declin continuu azi se cresc numai în gospodăriile populaţiei.
Avantajele creşterii iepurilor este faptul că se pretează la orice sistem de creştere , poate fi crescut în toate zonele geografice indiferent de altitudine sau condiţii pedoclimatice , pot trăi în spaţii foarte reduse la care se mai adaugă consumul de hrană în exclusivitate de origine vegetală ce se găseşte cu uşurinţă.
Înmulţirea rapidă este un alt avantaj ceea ce permite ca într-un an să se obţină 4-6 fătări, deasemenea reprezintă material valoros (cobai) în domeniul cercetării ştiinţiifice.
Părul provenit de la iepurii din rasă Angora cu proprietăţi apropiate de lâna de oaie se poate toarce şi confecţiona stofe fine sau alte articole vestimentare.
Iepurii furnizează şi numeroase subproduse ce se pot folosi cu succes în galanterie marochinarie artinzanat etc.
Dejecţiile de la această specie este un valoros îmgrăşământ pentru agricultură,putem spune că aproape nimic nu se pierde ci se poate valorifica într-un fel sau în altul.

Rasa Mangalita

Cercetătorii nu au ajuns la o părere comună în ceea ce priveşte originea rasei,dar este crescută în România încă din secolul al XVIII-lea.

Denumirea rasei nu are nici o legătură cu originea ei,este legată mai mult de capacitatea de a folosi hrana grosieră,mai ales păşunea precum şi de însuşirea de îngraşare fiind o rasă specializată în productia de grăsime.
La originea denumirii rasei se consideră a fi cuvântul de origine slavă "mangala" ="corp în formă de butoi",datorită starii deosebite de îngrăşare la care poate ajunge.
Rasa prezintă însuşiri genetetice puternic consolidate,iar în timp au apărut mai multe varietăţi de culoare: blondă,neagră,pântecele alb. Apreciată pentru masa musculară cu fibră gustoasă şi fin patrunsă de grăsime ce are un procent mult mai mic de colestrol faţă de rasele moderne(duroc,marele alb,landrace, etc)recomandată la prepararea salamurilor de tip "Sibiu" şi altor preparate de durată.
Materialul biologic se caracterizează prin talie mijlocie,corp scurt cu aspect de "butoi" la animalele îngrăşate.Capul este mare cu râtul lung ascuţit şi cilindric.
Urechile sunt de formă foarte variată .Gâtul este musculos scurt şi gros şi cu multă grasime în zona gănaşelor.Linia spinării uşor convexă cu crupa teşită şi puţin dezvlotată.Membrele sunt scurte suportă cu greu corpul îngrăşat,calcătura aşa zisă în "pensă" o îmbiedică această rasă sa fie crescută în adăposturi cu pardoseală de beton se recomandă o pardoseală din lemn pentru evitarea aparitiei bolilor la nivelul membrelor.Pielea este groasă de culoare cenusie cu excepţia râtului,a vulvei şi a ploapelor unde este neagră.Părul este abundent format din fire mai groase numite peri şi fire subţiri scurte şi ondulate numite puf. Purceii la naştere au părul neted,de culoare cenuşie cu dungi mai închise,dispuse logitudinal ce dispar după 2-3 săptămâni.
Prolificitatea mică 4-6 purcei/fătare.Scroafele nu au un instinct matern dezvoltat iar la înţărcare purcei au mase corporale 8-10 kg.
Fiind cunoscuţi ca porci rustici, cu o rezistentă mare la boli,nepretenţioşi la factorul hrană se recomadă a fi crescuţi turme pe paşuni din zonele mai umede şi umbroase pentru a se obţine aşa zisa "carne ecologică" ,care este din ce în ce mai căutată.
Fiind o rasă semiprecoce,vierii se folosesc la reproducţie după vârsta de 1 an iar scrofiţele de la 11 luni.

Rasa Bazna

S-a format prin încrucişări dintre Mangalita si Berkshire începând cu anul 1872 în localitatea Bazna, jud. Sibiu si a fost omologată ca rasă în anul 1968.
Este un porc de talie mijlocie cam de 70-80 cm înălţime la greabăn,capul comparativ cu alte rase este relativ mic, cu urechi ce pot varia de la mici pană la mari si aplecate.
Gâtul este scurt,robust.Linia spinării este puţin convexă.Culoarea robei este neagră cu un brâu de culoare albă ce se extinde în zona toracelui cu o lăţime ce variază de la 2-3 cm ,la 30-40 cm moştenite de la rasă Berckshire.
Insuşirile productive ale rasei se încadrează în tipul mixt, cu lungimea corpului si perimetrul toracic aproape egale cam de 1,20 metri.
Prolificitatea de 8-10 purcei pe fătare cu o capacitate de alăptare de 39-45 kg. La îngrăşare pentru 1kg masă corporală vie consumă între 4,7-5,5 U.N. cu un spor zilnic de 630-640g pană ce atinge greutatea corporală de 80 kg,după care scade la 550g/zi.La sacrificare raportul de carne-grasime de 1.32:1.
Datorită rezistentei la boli si la capacitatea de valorificare a celor mai variate surse de hrană se potriveste foarte bine pentru creşterea lui în sistem gospodaresc.

Rasa Pietrain

S-a format în Belgia, intr-o periodă de aproximativ 30 ani din 1920-1950 prin incrucisari randomizate între rasele locale belgiene cu rasele Bayeux,Berkshire şi Yorkshire. Este un porc de talie mijlocie cu corpul cilindric si cu trenul posterior foarte bine dezvoltat.Capul este relativ mic,cu profil usor concav cu urechile erecte indrepate spre înainte cu vrful usor indoit.Gât scurt,spete musculoase şi arcuite cu linia spinări uşor convexă. Picioarele sunt scurte cu aplomburi corecte.Culoarea corpului este alba cu pete negre mai numeroase pe crupă şi pe falncuri. Prolificitatea este in medie de 9-10 purcei, cu o capacitate de alăptare de 40-43 kg.Tinetul realizează sporuri medii zilnice de 650-700 g cu un consum specific de 2,8-3 kg. Procentul de carne în carcasă este de 70% de o farte mare calitate. Extinderea rasei în creşterea intensivă este limitata din cauza mortalităţi mari ce este procvocată de incidenţa genei care predispune animalele la stress (contenţie,marcări,montă,cantăriri etc.) In unele compani mari producătoare de hibrizi de suine au reusit prin metode genetice să creieze linii Pietrain "libere de stress".

RASA DUROC

Aceasta rasa s-a format in nord-estul Americi din Durocul vechi crescut in statul New-York si rasa Jersey-Red din statul New-Jersey,format la randul sau din rasa Tamworth din Anglia. Insusiri morfologice: -Capul este potrivit de mare cu profil usor concav .Urechile de marime mijlocie purtate semierect.Trunchiul este cilindric, cu linia inferioara scurta si cea superioara lunga si convexa.Spinarea ,salale si crupa sunt lungi bine imbracate in musculatura . Membrele sunt puternice cu ongloane rezistente cu unghiul jaretului foarte deschis. Culoarea caracteristica a robei este roscata de diferite nuante, cu par rar si usor ondulat. Insusiri fiziologice : -Prolificitatea este de 8-9 purcei,cu o capacitate de alaptare de 45-49 kg.Sporul mediu zilnic in jur de 700 g, cu un consum specific de 2.7-3 kg de concentrate pe kg. Rasa Duroc se foloseste in metisarile industriale cu scop economic imediat,ca vier terminal,fie ca rasa paterna in schemele de formare a hibrizilor.

MARELE NEGRU

Marele Negru a fost rezultatul incrucisarii dintre rasele de culoare neagra Devon si Cornwall si porcii europeni descoperiti in estul Angliei. Porcii din estul Angliei se considera ca s-au dezvoltat din rasele chinezesti aduse in Anglia la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Dimpotriva, rasele Devon si Cornwall au fost influentate foarte mult de rasele europene, mai ales de cele din Franta. Dupa 1900, Marele Negru a devenit mult mai cunoscut in afara regiunii sale native si s-a raspandit in toata Marea Britanie. In prima parte a acestui secol, Marele Negru a fost folosit pentru productia de carne, crescut fiind mai ales in aer liber. Culoare sa il face sa tolereze bine bolile provocare pielii de arsurile solare, iar robustetea si capacitate de a paste foarte bune l-au facut un producator de carne eficient. Marele Negru este cunoscut si pentru adaptabilitatea crescuta la conditia de mama, pentru prolificitate si capacitatea de a produce lapte. In 1899 a fost constiuita o societate a rasei, astfel incat putem considera ca rasa a aparut in jurul acestei date. Pentru inceput, aceasta rasa era crescuta pentru canitatile mari de grasime pe care le producea. In prezent, Marele Negru este crescut pentru productia de carne macra si sunca. In Anglia a fost adesea incrucisat cu Marele Alb si Albul Mijlociu. Au existat cateva importuri canadiene de Mare Negru in 1920, dar rasa nu a fost niciodata foarte numeroasa in America de Nord. Marele Negru este o rasa de statura mare si intotdeaua de culoare neagra. Porcii din aceasta rasa au capul mare si drept, cu urechi lasate. Au o buna adancime a corpului, o lungime rezonabila si un spate puternic. Parul este fin si mai degraba subtire, puternic pigmentat in negru. Urechile foarte lasate sunt si o carcateristica a rasei. De fapt, urechile sunt atat de mari incat acopera mare parte a fetei si pare sa-i obstructioneze vederea. Rasa este cunoscuta pentru natura sa docila, iar unii au sugerat ca faptul ca ii este obstructionata vederea a contribuit la temperamentul sau neagresiv. Oricare ar fi cauza, acesti porci par sa se miste mult mai incet si deliberat, comparativ cu alte rase. Despre aceasta rasa se spune ca ar avea un nivel ridicat de forta si cumpatare. Pe de alta parte, rasa nu pare sa se maturizeze la fel de bine ca alte rase. In plus, culoare neagra este o caracteristica nu foarte apreciata de procesatori. sursa-"www.bursaagricola.ro/Info"

MARELE ALB

In continuare am sa prezint cateva rase de porci mai importante. In 1981, in Anglia erau inregistrati 3.990 porci din rasa Marele Alb, plasandu-i astfel in varful topului raselor de porci in tara lor de origine. In plus, este de departe cea mai des intalnita rasa din lume, daca tinem cont de faptul ca suinele din rasa Yorkshire din SUA si Canada sunt descendenti directi ai Marelui Alb. Practic, toate tarile din lume care valorifica carnea de porc au efectuat importuri din aceasta rasa. Marele Alb se distinge prin aspectul lor deosebit de pitoresc, urechile ridicate, culoarea alba, piele rozalie si laterale adancite. Au fost valorizati pentru productia de bacon inca de la inceputurile rasei. Dupa cum sugereaza si numele, se caracterizeaza prin marime. Rasa este originara din Yorkshire County, Anglia, dar este greu de stabilit evolutia lor exacta. Davidson, in lucrarea The Production and Marketing of Pigs, a sugerat ca, printre porcii bastinasi din aceasta regiune, se aflau si rasele Cumberland, Leicestershire si Albul Mijlociu si Mic. Specimene ale acestei rase au atras atentia pentru prima data in 1831, la Windsor Royal Show. Marele Alb a devenit o rasa bine stabilita si preponderenta in aceasta regiune si nu numai, lasandu-si amprenta asupra productiei mondiale de suine. Marele Alb este privit ca fiind o rasa compacta si rezistenta, putand suporta variatii climaterice si ale altor factori inconjuratori. Abilitatea lor de a se incrucisa si imbunatati alte rase i-a transformat intr-un factor important in productia comerciala de suine. De decenii sunt cunoscuti ca animale favorite pe pietele pe care se cauta carne de porc si bacon de calitate superioara. Tendinta lor de a creste si a nu depune grasime in exces i-a facut sa fie preferati atat aolo unde sunt crescuti pentru talii mai mici, cat si pe pietele pe care sunt crescuti pentru a atinge talii mari. Marele Alb este recunoscut pentru instinctele sale materne ridicate, cat si pentru productia mare de lapte. Nu sunt numai supli si activi, dar sunt si destul de stabili pe picioare. Isi poarta lungimea considerabila cu gratie si usurinta. Inaltimea lor, sau lungimea picioarelor, ii ajuta sa ramana activi si sa aiba o viata lunga. Desi Marele Alb a fost creat initial ca o rasa activa si de exterior, se descurca foarte bine si in conditii de aglomerare si spatiu limitat. Atat ea, cat si descendentii ei, rasa Yorkshire, se gasesc in practic toate incrucisarile de rase si programele de reproducere alternativa care folosesc doua sau mai multe rase, nu numai in locul de origine, ci in toata lumea. De obicei, scroafa folosita pentru aceste programe are mai mult de jumatate din sange de Mare Alb. In timp ce scroafele acestei rase au o reputatie de invidiat, vierii nu trebuie sa fie nici ei subestimati. Ei pot imprima definitiv uniformitate si calitate intr-o productie de porci. sursa-"www.bursaagricola.ro/Info"

FACTORI CE INFLUENTEAZA REPRODUCTIA SUINELOR

Introducerea la reproductie a scrofitelor depinde, de varsta optima pentru monta, ca si de dezvoltarea lor corporala. Primele calduri apar la scrofite inca de la varsta de 4 - 5 luni. Daca scrofitele sunt montate la aceasta varsta, raman gestante dar vor fata purcei putini si cu constitutie debila si chiar malformatii, nu se mai dezvolta asa cum trebuie si viitorul lor repoductiv este compromis in mare masura. De aceea nu se recomanda monta sau insamantarea scrofitelor la aparitia primului estru (primele calduri), ci la al doilea sau chiar la al treilea estru. In general, scrofitele trebuie introduse prima data la monta dupa ce ating greutatea corporala de 95 - 100 kg, respectiv la varsta de circa 8 luni, cele din rasele perfectionate, si la varsta de circa 9 - 10 luni, cele din rasele mai tardive. O scroafa sanatoasa, data la monta la varsta si greutatea corporala optime, intretinuta si hranita corespunzator, poate produce purcei pana la varsta de 6 - 7 ani, timp in care fata de circa 8 - 10 ori. Ca o concluzie generala, rezulta ca folosirea prea timpurie la reproductie, atat a vierusilor, cat si a scrofitelor, inainte de a realiza o dezvoltare corporala de circa 75% din greutatea de adult duce la obtinerea unor rezultate nesadifacatoare. In situatia in care tineretul de reproductie este corespunzator dezvoltat, introducerea la monta se poate face chiar ceva mai timpuriu, respectiv cu 2 - 3 saptamani mai devreme. Introducerea la reproductie a vierusilor si a scrofitelor la o varsta prea inaintata este, de asemenea, daunatoare pentru ca depasesc geutatea optima are drept consecinta ingrasarea tineretului de prasila, manifestarea mai slaba a caldurilor, fecunditate si prolificitate scazute vitalitate scazuta a produsilor etc. Din punct de vedere economic, introducerea la reproductie la o varsta mai inaintata duce la cheltuieli nejustificate cu intretinerea tineretului de prasila. sursa-"www.bursaagricola.ro/Info"

CRESTEREA PORCINELOR (SUINELOR)

Porcul este un mamifer ce face parte din familia Suideelor. Rasele actuale de porci provin din mistretul asiatic (Sus vittatus) si din mistretul european (Sus scrofa ferus). Din domesticirea mistretului au rezultat rasele de porci primitive (Mangalita, Stocli, Bazna), astazi pe cale de disparitie, iar din acestea, prin incrucisari nedirijate cu unele rase importante s-au format rasele Negru de Shei si Alb de Banat. Din rasele importante fac parte Marele Alb, Landrace, Duroc, Hampshire, Yorkshire. Cresterea porcinelor este o indeletnicire straveche a oamenilor. Peste 80% din populatia globului consuma carnea de porc atat ca atare cat si sub forma de preparate. In Romania porcinele asigura peste 50% din consumul de carne al populatiei. Carnea de porc este apreciata pentru gustul, fragezimea si suculenta sa, avand totodata si o mare valoare nutritiva ( este bogata in proteine si grasimi). Obtinerea unor rezultate bune in cresterea porcilor - un numar mai mare de purcei si sporuri mai mari de crestere in greutate - depinde de doua procese biologice: procesul de reproductie si procesul de crestere si ingrasare a tineretului. Cresterea si îngrãsarea porcilor, în gospodãria familialã reprezintã o necesitate obiectivã, deoarece prin aceste îndeletniciri se asigurã necesarul de carne pentru consum propriu, iar prin extinderea numericã si crearea de ferme sau exploatatii, acestea pot deveni aducãtoare de venituri în zonele de ses, unde cerealele obtinute la preturi avantajoase pot fi valorificate eficient. Pentru a realiza 1 kg de crestere în greutate, porcii au nevoie de 3,5-4,5 UN, adicã 3-4 kg de uruieli sau furaj combinat la care se pot adãuga si nutreturi suculente (sfeclã, bostãnoase,leguminoase). Factori care influenteaza cresterea porcilor: Factorii exogeni se referã la: cantitatea, calitatea si modul de administrare a hranei, conditiile de îngrijire, tehnologia de crestere si îngrãsare, modul de efectuare a transportului. Factorii endogeni sunt rasa, nivelul de ameliorare al animalelor, sexul, prolificitatea, capacitatea de alãptare, numãrul si greutatea purceilor întãrcati, precocitatea si valorificare furajelor, sãnãtatea si rezistenta organismului, randamentul la sacrificare si calitatea carcasei. Sexul influenteazã de asemenea productia de carne. Masculii castrati si necastrati dau o cantitate de carne mai mare cu 8-10 % decât femelele, dar femelele dau o carne mai superioarã din punct de vedere calitativ, si cu grãsime mai putinã. Îngrãsarea porcilor este mai rentabilã la vârstã tânãrã; îngrãsarea la vârstã mijlocie începe la 6 luni iar la cea adultã dupã 12 luni sau dupã ce animalul a fost scos de la reproductie. Furajele care intrã zilnic în hrana porcilor trebuie sã fie usor digestibile, cu alte cuvinte acestea sã poatã fi usor transformate de cãtre stomacul porcului în substante ce pot fi asimilate în organism si apoi sã fie transformate în carne. Cel mai bun coeficient de digestibilitate al hranei este cel cuprins între 80-90 % din cantitatea totalã si acesta se realizeazã când hrana administratã are la bazã orz si porumb cu adaos de concentrat proteino –vitamino mineral. Cea mai buna carne se obtine de la porcii de pana la 120 kg. Datorita caracteristicilor biologice si economice deosebite cresterea porcilor prezinta anumite avantaje comparativ cu cresterea altor specii de animale: - este un animal putin pretentios la conditiile de hrana si clima, putand fi crescut in toate zonele geografice ale tarii; - fiind omnivor poate valorifica o gama variata de nutreturi, resturi de mancare, resturi din industria alimentara, bostanoase, radacinoase, cereale; - se dezvolta repede, la o saptamana de la nastere dublandu-si greutatea; - o scroafa sanatoasa, hranita corespunzator, poate produce purcei pana la varsta de 6 – 7 ani, timp in care fata de 8 – 10 ori; - gestatia dureaza putin (aproximativ 117 zile), o scroafa dand nastere la 10 – 12 purcei odata, putand fata chiar de 2 ori pe an, obtinandu-se deci de la o singura scroafa pana la 20 de purcei pe an; - porcul realizeaza un spor mediu zilnic de 500 – 700 g putand fi sacrificat la 6 – 8 luni. Cea mai buna carne se obtine de la porcii de pana la 120 kg. Masculul trebuie castrat cu cel putin patru luni inainte de sacrificare, altfel carnea va avea un miros neplacut, caracteristic vierului. De la scroafele gestante, lactante sau intarcate de curand carnea nu are o calitate satisfacatoare. Cu cat un porc are o greutate mai mare, care depaseste 120 kg, cu atat procentul de carne va fi mai mic iar cel de grasime va fi mare. Porcii pot fi cumparati din piete, targuri, de la crescatorii individuale din localitate sau din fermele diferitelor societati comerciale. Pentru a achizitiona un porc sanatos acesta trebuie sa fie vioi, “rotund”, sa aiba un par curat, lucios, pielea intinsa, fara crapaturi sau leziuni. Uneori se poate supune probei mesei care se bazeaza pe faptul ca un porc, oricat de satul ar fi, tot va mai dori sa manance ceva. Porcul va fi ales si in functie de productia dorita: pentru carne, pentru grasime, pentru productie mixta sau pentru prasila. Cresterea porcilor in sistemul intensiv si semiintensiv cunoaste o continua ameliorare in dorinta de a obtine o crestere a procentului de carne, o imbunatatire a carnii sub aspect calitativ (fragezime, capacitate de retinere a apei), o scurtare a perioadei de la nastere pana la livrare. sursa-"www.bursaagricola.ro/Info"