TREZESTE-TE

Lacrimi amare, pietrificate atat a mai ramas in noi.

Pe buze incalzim firav surasuri tomnatice cu regularitate

Pentru a le darui cu dobanda altora cu sufletul la fel de goi.

Ce asteptam? O primavara incandescenta, plina de vivacitate? Sau poate iarna care sa ne acopere ale noastre dulci pacate? Ne-am faurit fiecare un idol daruindu-i ce avem mai pretios, E plin de savoare, stralucitor, puternic pentru a ne ridica pe stanci, Din pacate o efemera, pentru ca stancile, nisipuri miscatoare sunt, Niciodata noi neputand atinge cerul, totul in inima e sfaramicios. Invingatorii acum nu mai iau totul, necastingand in fapt nimic. Unde ne sunt soldatii cei viteji ce se puneau candva in spartura? Unde ne sunt toiagele tinute cu putere ce odata s-au ridicat in Adevar? Ochii nu mai au menirea de a vedea Lumina? Urechea sa auda devenirea? Toiagul este pus acum doar pentru a sustine picioarele batrane, Iar ochiul cu panza de paianjen acoperit doar inspre noroi e indreptat. Trezeste-te! Creatorul nu te-a creat atat de slab ci ca o coroana solida, Intareste-ti piciorul prin Cuvant pe drumul catre albastru,

Iar ochiul desfata-ti-l cu minunatiile creatiei lasand zenitul sa adie Paienjenisul departandu-l, ca apoi puternic sa poti stai si tu in spartura, Un brav soldat ce stie lacrima s-asculte, surasul sa-l cuprinda. Trezeste-te! 14.10.2010